Hernia de disc la câine

Hernia de disc este una dintre cele mai frecvente cauze pentru care un câine începe să meargă nesigur sau rămâne brusc fără putere în picioarele din spate. Medicii o numesc boala discului intervertebral (pe scurt IVDD, după numele din engleză): una dintre pernuțele dintre vertebre se degradează, iar o parte din ea ajunge să apese pe măduva spinării. Partea bună: mulți câini își revin, mai ales dacă ajung la timp la medic.

Cum arată coloana câinelui

Coloana este un șir de oase, vertebrele. Le numim după locul lor, cu o literă și un număr: cele toracice (T1–T13) sunt în dreptul coastelor, iar cele lombare (L1–L7) vin după ultima coastă, până la bazin.

Vertebrele au un tunel osos, canalul vertebral, prin care trece măduva spinării (cablul de nervi prin care creierul trimite comenzi corpului și primește înapoi senzațiile).

Între două vertebre stă un disc intervertebral (o pernă care amortizează șocurile și lasă coloana să se îndoaie). Discul are două părți: la exterior inelul fibros (sau anulus, un inel tare, din straturi de fibre) și în centru nucleul pulpos (un miez moale, ca un gel). Inelul e mai subțire în partea de sus, spre măduvă. De aceea, când cedează, materialul din disc iese de obicei în sus, direct în canalul vertebral.

Mai jos poți răsuci singur coloana lombară a unui câine, de la L1 la L4, cu o hernie de disc între L1 și L2, unul dintre locurile unde apare cel mai des. Trage cu degetul sau cu mouse-ul ca s-o rotești, alege Întreagă sau Secțiune (coloana tăiată pe mijloc, cu măduva turtită de hernie), apasă Depărtează vertebrele ca să desfaci piesele și urmărește etichetele.

Deschide modelul 3D pe tot ecranul

Cu alb-crem, vertebrele; cu albastru, inelul fibros; cu alb, nucleul pulpos sănătos; cu roșu, hernia (nucleul ieșit în canal); cu roz, măduva spinării. Vertebrele provin din scanarea „3D Dog Bone Project – L1 vertebra” a Massey University (CC BY-SA 4.0): L1 este vertebra scanată, iar L2–L4 sunt copii ale ei, ușor mărite. Discurile, măduva și hernia sunt modelate de noi (CABINET DERATY VET CONSULT SRL). Modelul derivat este publicat sub aceeași licență, CC BY-SA 4.0. Modelul e simplificat, pentru ilustrare.

Ce se întâmplă în hernia de disc

Cu vârsta, discurile tuturor câinilor îmbătrânesc: miezul pierde apă și devine mai puțin elastic. La unele rase însă, discurile se strică mult mai devreme. Medicii deosebesc două feluri de hernie, numite după Hansen, cel care le-a descris.

Hansen tip I: discul „se sparge” (extruzie). La rasele condrodistrofice (câini cu picioare scurte și, de obicei, ușor curbate, cum e teckelul), miezul discului se transformă încă de tânăr într-un țesut asemănător cartilajului, mai puțin elastic, care adesea se și calcifică. Se numește degenerare condroidă. Schimbarea începe din primele luni de viață, iar semnele apar de obicei la 3–6 ani. Inelul slăbit nu mai poate ține miezul, care la un moment dat țâșnește prin el în canalul vertebral și apasă brusc pe măduvă. Nu e nevoie de un accident: o mișcare obișnuită ajunge, deși uneori stăpânul își amintește de o săritură de pe canapea.

Hansen tip II: discul „se bombează” (protruzie). Apare mai ales la câinii de talie mare și la cei în vârstă, de obicei între 5 și 12 ani. Inelul nu se rupe, ci se umflă încet spre canal, iar semnele se agravează treptat.

În ambele cazuri, discul apasă pe măduvă (compresie medulară), iar suferința măduvei care urmează se numește mielopatie. Cât de grave sunt semnele depinde de cât material a ieșit și de cât de repede: o hernie apărută brusc face mai mult rău decât una care crește încet. Cele mai multe hernii apar la trecerea dintre spate și șale, între vertebrele T12 și L2.

Care câini sunt expuși

• Rasele condrodistrofice. Teckelul în primul rând: este, de departe, rasa cea mai afectată. Apoi pudelul pitic, beagle, cocker spaniel, pechinez, buldogul francez, shih tzu și lhasa apso.
• Câinii mari, ca ciobănescul german, labradorul sau dobermanul, pot face ambele tipuri. Tipul II, care se instalează încet, apare mai ales la câinii mari și în vârstă, dar și la ei herniile de spate apărute brusc (tipul I) sunt frecvente.
• Spatele lung, talia mică și kilogramele în plus cresc riscul pentru tipul I.

Semnele la care să fii atent

• durere de spate: stă cocoșat, cu spatele arcuit (cifoză) și cu burta încordată;
• țipă sau scâncește când îl atingi sau îl iei în brațe;
• nu mai vrea să urce scările sau să sară în mașină;
• gâfâie și tremură;
• merge nesigur, împleticit, ca amețit (ataxie);
• picioarele din spate slăbesc (pareză);
• nu mai poate mișca deloc picioarele din spate (paraplegie, adică paralizie);
• nu mai controlează urina: îi curge fără să vrea (incontinență urinară) sau vezica rămâne plină și nu se golește (retenție urinară).

Uneori semnele se adună încet. Alteori, mai ales la tipul I, apar brusc, chiar în mai puțin de o oră. De obicei se agravează într-o anumită ordine: întâi mersul devine nesigur, apoi dispare mișcarea, iar la urmă se pierde și sensibilitatea la durere.

Paralizia bruscă este o urgență

Dacă un câine nu-și mai poate folosi dintr-odată picioarele din spate, du-l la medic imediat, nu aștepta să vezi dacă trece. Când e nevoie de operație, rezultatele sunt cele mai bune dacă se face în primele 24 de ore. La un câine paralizat care nu mai simte durerea, operația ar trebui făcută cât mai repede.

Până ajungi la medic, mișcă-l cât mai puțin: dacă spatele se îndoaie, măduva poate fi apăsată și mai tare. Transportă-l pe o suprafață plată și tare (o scândură, de exemplu) sau pe o pătură ținută de colțuri.

Cum punem diagnosticul

Examenul neurologic. Medicul urmărește cum merge câinele, îi verifică reflexele (mișcările automate ale picioarelor la anumiți stimuli) și apasă ușor de-a lungul coloanei, căutând locul dureros. Din toate acestea poate aprecia în ce porțiune a coloanei e problema.

Sensibilitatea profundă la durere. La un câine care nu mai merge, cel mai important test este dacă mai simte durerea profundă. Medicul strânge un deget al piciorului din spate și urmărește dacă animalul întoarce capul sau scâncește, semn că mesajul a ajuns până la creier. Dacă doar își trage piciorul, poate fi un simplu reflex, care nu dovedește că simte. Acesta este cel mai important semn pentru prognostic (cât de mari sunt șansele de vindecare).

Radiografia arată discuri calcificate sau spații îngustate între vertebre și ajută la excluderea altor cauze, ca infecția discului sau o tumoră. Are însă limite: nu poate arăta sigur unde a ieșit discul și cât apasă pe măduvă. Un disc calcificat pe radiografie nu e neapărat cel care face probleme. Radiografia o facem la cabinet.

Mielografia, tomografia (CT) și rezonanța magnetică (RMN). Pentru un diagnostic sigur și pentru planificarea operației e nevoie de investigații care arată exact locul unde e apăsată măduva. La mielografie se injectează o substanță de contrast în canalul vertebral, apoi se fac radiografii. CT-ul arată bine discul calcificat ieșit în canal. RMN-ul este considerat cea mai bună metodă, pentru că arată și măduva.

Tomografia și rezonanța magnetică nu se fac la cabinet, ci într-o clinică dotată cu aceste aparate; când e nevoie, îți spunem unde și te îndrumăm.

Tratamentul fără operație

Se poate încerca la câinii care au un prim episod doar cu durere sau care încă merg, cu o slăbiciune ușoară. Baza lui este repausul strict în cușcă, de obicei 4–6 săptămâni:

• o cușcă mică de transport, într-o cameră liniștită; nu un țarc, din care câinele ar încerca să sară;
• scos de două ori pe zi în lesă, doar cât să-și facă nevoile, departe de alți câini și de pisici;
• dacă evoluează bine, încă vreo trei săptămâni numai plimbări în lesă.

Medicul alege și medicamente pentru durere și inflamație (antiinflamatoare și analgezice). Atenție însă: când durerea trece, câinele vrea să se miște, iar mișcarea poate împinge și mai mult disc în canal, cu agravare rapidă. De aceea repausul continuă chiar dacă pare vindecat, iar calmantele nu se dau fără repaus.

Dacă durerea nu trece sau slăbiciunea crește, se recomandă operația. Dintre câinii care merg și au doar durere sau o slăbiciune ușoară, cei mai mulți se refac (în majoritatea studiilor, peste 8 din 10). La 3–5 din 10, însă, problema revine, de obicei în primul an.

Operația

Operația se recomandă câinilor care nu mai pot merge singuri, celor la care durerea sau slăbiciunea nu trec cu repaus și celor la care semnele revin sau se agravează. Scopul ei este decompresia (eliberarea măduvei): chirurgul scoate din canal materialul de disc care apasă.

• Hemilaminectomia este metoda cea mai folosită. Chirurgul îndepărtează, pe o parte, o porțiune din arcul vertebrelor de deasupra discului bolnav, practic deschide o „fereastră” laterală în os, și scoate prin ea materialul din canal, cu cât mai puțină atingere a măduvei.
• Fenestrarea (în traducere, „deschiderea unei ferestre”): se face o mică deschidere în inelul fibros și se scoate miezul rămas, la discul bolnav și uneori la discurile vecine, ca să scadă riscul unei noi hernii. Nu toți medicii o fac, iar singură nu eliberează măduva.

Operația nu garantează că boala nu revine: la unii câini apare, mai târziu, o hernie la alt disc.

Operația pe coloană o facem în colaborare cu un medic chirurg specializat; în funcție de caz, se face la cabinet sau într-o altă clinică.

Ce șanse de vindecare are câinele

Medicii împart boala în cinci grade:

• doar durere;
• merge, dar nesigur și slăbit;
• nu mai poate merge singur, dar încă mișcă picioarele;
• paralizie, dar simte durerea profundă;
• paralizie și nu mai simte nici durerea profundă.

Cu cât gradul e mai mic, cu atât șansele sunt mai mari. Dintre câinii operați care încă simt durerea profundă, 8–9 din 10 se recuperează bine. Peste 95 din 100 dintre cei care încă merg își revin după operație. Pentru cei care nu mai simt durerea, timpul contează enorm: operați în primele 12–24 de ore de la pierderea sensibilității, aproximativ jumătate până la trei sferturi își revin; dacă operația se face la mai mult de 48 de ore după ce sensibilitatea s-a pierdut, sub 5 din 100. Dacă sensibilitatea revine în primele 2 săptămâni după operație, șansele de vindecare sunt bune. Unii câini, mai ales dintre cei care pierduseră sensibilitatea, rămân cu probleme în controlul fecalelor chiar și după ce merg din nou.

La câinii paralizați care nu mai simt durerea există și o complicație foarte gravă, care apare la până la 1 din 10: distrugerea măduvei se întinde în sus și în jos față de locul herniei (mielomalacie). Apare de obicei în primele zile, nu are tratament și, din păcate, este de regulă mortală.

Recuperarea și îngrijirea acasă

Câinii care încă mișcau picioarele merg, de obicei, în cel mult 2 săptămâni după operație; cei paralizați au nevoie adesea de 4–8 săptămâni. Ultimul revine simțul poziției picioarelor, așa că mersul poate rămâne o vreme puțin nesigur. După operație urmează și 2–4 săptămâni de repaus în cușcă.

• Vezica. Mulți câini care nu merg nu-și pot goli singuri vezica. Trebuie golită prin apăsare ușoară pe burtă (golire manuală) sau cu o sondă, după cum îți spune medicul. Urina rămasă în vezică favorizează infecțiile urinare.
• Escarele (rănile de la statul culcat). Câinele culcat stă pe un pat moale și curat și e întors des de pe o parte pe alta.
• Fizioterapia. Mișcarea ușoară a picioarelor, începută devreme, și apoi exercițiile în apă pot scurta timpul până când câinele merge din nou.
• Căruțul (un fel de scaun cu rotile pentru câini). Pentru câinii care se refac greu sau rămân paralizați, căruțul îi poate ajuta să se miște din nou. Nu se potrivește oricărui câine și cere multă grijă din partea familiei.
• Cum îl ridici. Ține-i spatele drept, sprijinindu-l și sub piept, și sub partea din spate.

Se poate preveni?

Sincer, nu există o metodă sigură: hernia ține mult de rasă. Câteva lucruri pot totuși ajuta, mai ales la câinii predispuși sau care au mai avut un episod:

• greutatea ideală, pentru că surplusul de kilograme crește riscul;
• fără sărituri de pe canapea sau din pat: ridică-l și coboară-l tu, sau pune-i o rampă ori un scăunel lângă locul preferat;
• recuperarea (fizioterapia) după un episod, cum recomandă medicul.

Când să ne suni imediat

• câinele nu-și mai poate folosi picioarele din spate sau merge împleticit;
• stă cocoșat, tremură și țipă când îl atingi;
• nu urinează sau îi curge urina fără să vrea;
• după un episod tratat fără operație, semnele revin sau se agravează.

Fă o programare sau sună-ne.