Ligamentul încrucișat rupt la câine și operația TPLO

Ligamentul încrucișat cranial (LIC — una dintre cele două benzi rezistente care unesc, în interiorul genunchiului, osul coapsei de osul gambei) ține genunchiul câinelui stabil. Ruptura lui e cea mai frecventă problemă a genunchiului la câine și duce, cu timpul, la artroză (osteoartrită sau boală articulară degenerativă — uzura treptată a articulației). De cele mai multe ori nu vine dintr-un accident: ligamentul slăbește încet, odată cu vârsta, și cedează la o mișcare obișnuită.

Animația și modelele 3D de mai jos arată oasele, meniscurile și ligamentele genunchiului, fără mușchi. Tibia și femurul vin dintr-o scanare 3D a oaselor unui coiot (Canis latrans, rudă apropiată a câinelui), „MSCC089 Canis latrans”, a The Mammoth Site of Hot Springs (CC BY 4.0). Unghiul platoului tibial e ajustat pentru ilustrare. Restul (fibula, rotula, meniscurile, ligamentele, placa) e modelat de noi — © 2026 CABINET DERATY VET CONSULT SRL.

Cum e făcut genunchiul

Genunchiul câinelui se numește în limbaj medical articulația femuro-tibio-patelară (articulația dintre femur, tibie și rotulă). Sunt de fapt trei articulații legate între ele. În ea se întâlnesc femurul (osul coapsei) și tibia (osul gambei). În față stă rotula sau patela, un os mic care protejează articulația.

Între femur și tibie stau două meniscuri, unul medial (pe partea dinspre celălalt picior) și unul lateral (pe partea dinspre exterior). Sunt niște perne de fibrocartilaj (cartilaj dens și elastic). Ajută la ungerea articulației, preiau șocurile, împart greutatea pe suprafețele osoase și fac genunchiul mai stabil.

Stabilitatea vine din ligamente: două colaterale, pe laturi, și două încrucișate, în interior — cel cranial (din față) și cel caudal (din spate). Ligamentul încrucișat cranial are două benzi, una craniomedială și una caudolaterală. De aceea se poate rupe doar în parte (ruptură parțială).

LIC are trei roluri:

• nu lasă tibia să alunece înainte față de femur — mișcarea aceasta anormală se numește instabilitate craniocaudală (joc al genunchiului din față spre spate);
• nu lasă tibia să se răsucească prea mult spre interior (rotație internă);
• nu lasă genunchiul să se întindă peste măsură (hiperextensie).

Partea de sus a tibiei, pe care se sprijină femurul, se numește platoul tibial. La câine, platoul nu e orizontal, ci coboară spre spate, ca o pantă. Înclinarea lui se măsoară pe radiografie și se numește unghiul platoului tibial (TPA — unghiul dintre suprafața de sus a tibiei și o linie perpendiculară pe axul lung al osului). La fiecare pas, greutatea corpului apasă femurul pe această pantă și împinge tibia înainte (împingerea craniană a tibiei). Ligamentul e cel care o ține pe loc.

De ce se rupe și care câini sunt expuși

• Degenerarea, cauza cea mai frecventă. Ligamentul își pierde treptat rezistența odată cu vârsta, mai devreme și mai mult la câinii de peste 15 kg. La început se rupe parțial, apoi, adesea după o traumă minoră, se rupe complet.
• Accidentul, mai rar: o răsucire bruscă a genunchiului sau o întindere prea mare, de exemplu când câinele își prinde piciorul într-un obstacol.
• Kilogramele în plus și lipsa de mișcare. Labradorii și golden retrieverii supraponderali sunt în mod special expuși.
• Rasa. La rottweiler, labrador, golden retriever, Terra Nova, boxer, mastiff, Saint Bernard sau american staffordshire terrier, boala poate apărea devreme, între 6 luni și 3 ani, legată probabil de conformație (forma și unghiurile piciorului).
• Panta platoului tibial. Un unghi al platoului prea mare ar putea forța ligamentul, deși studiile nu sunt de acord.

Un câine care și-a rupt ligamentul la un genunchi are un risc mare să-l rupă și la celălalt: cam 3–4 din 10 câini, în următorii unul–doi ani.

Semnele la care să fii atent

• șchiopătează brusc de un picior din spate; după o ruptură completă, câteva zile poate să nu calce deloc pe el (șchiopătură fără sprijin);
• după 7–10 zile folosește piciorul la mers, dar când stă pe loc îl sprijină doar în vârful degetelor;
• e țeapăn după odihnă, iar șchiopătatul e mai rău după efort;
• când stă jos, ține piciorul întins într-o parte, în loc să-l strângă sub el — medicii numesc asta „testul șezutului” anormal;
• la o ruptură parțială, șchiopătatul e ușor, trece cu repaus și revine după efort;
• uneori se aude un „clic” la mers, iar la îndoirea genunchiului se poate simți o crepitație (scârțâit, frecare în articulație);
• cu timpul apare atrofia musculară (topirea mușchilor) la coapsă, mai ales la mușchiul cvadriceps;
• dacă sunt afectați ambii genunchi, stă greu în picioare și merge ca pe ouă.

Nu te lăsa păcălit dacă pare că își revine: mulți câini par mai bine după 2–3 săptămâni, până când starea se înrăutățește din nou, adesea pentru că s-a rupt și meniscul.

Ce se întâmplă cu meniscul

Leziunile de menisc apar, în cele mai multe cazuri, împreună cu ruptura ligamentului sau după ea. Cel mai des e afectat meniscul medial, în partea lui din spate (cornul caudal). Motivul: meniscul medial e prins mai strâns de tibie, iar când genunchiul are joc, femurul ajunge să-l strivească. Meniscul lateral e mai mobil și se lezează mai rar.

Cea mai frecventă leziune este ruptura „în toartă de găleată” („bucket handle” — o fisură de-a lungul meniscului, a cărei parte dinspre interior se desprinde și se deplasează, ca toarta unei găleți). Cât de des se rupe meniscul depinde de câine: cam 1 din 10 la câinii mici, cu ruptura proaspătă, și peste 9 din 10 la câinii mari sau supraponderali, cu genunchiul instabil de mult timp. Uneori meniscul rupt produce un „clic” la mers, deși un clic nu înseamnă neapărat menisc rupt. Dacă ruptura ligamentului nu e tratată, meniscul se strică în săptămânile și lunile care urmează, iar la capăt rămân artroza și șchiopătatul permanent.

Cum punem diagnosticul

Medicul urmărește cum merge câinele, apoi examinează genunchiul cu mâna (palpare). Caută:

• efuziunea articulară (lichid în plus în articulație): în mod normal, ligamentul rotulian (tendonul de sub rotulă) se simte ca o coardă subțire și bine conturată; când articulația e plină de lichid, conturul lui se pierde și de o parte și de alta se simte o umflătură;
• fibroza periarticulară („medial buttress” — o îngroșare tare pe partea interioară a genunchiului, prin care corpul încearcă singur să-l stabilizeze);
• durere când genunchiul e îndoit sau întins complet; la rupturile parțiale, mai ales la întindere.

Testul de sertar cranial este testul principal. Medicul pune degetele pe repere osoase: cu o mână ține femurul nemișcat, cu cealaltă împinge tibia înainte și apoi înapoi. Repetă mișcarea cu genunchiul întins, la unghiul obișnuit și îndoit. Dacă tibia alunecă înainte, ca un sertar, ligamentul e rupt: la un adult, orice alunecare de felul acesta e anormală.

Încearcă în modelul de mai jos: cu butoanele „Ligament întreg” și „Ligament rupt” compari genunchiul cu ligamentul încrucișat cranial întreg (albastru) și rupt (roșu). Butonul „Ridică femurul” îl ridică, ca să vezi ligamentele și meniscurile din interiorul articulației, iar cu degetul sau mouse-ul poți roti genunchiul pe toate părțile.

Deschide modelul 3D pe tot ecranul

Testul nu iese întotdeauna clar:

• la pui (până pe la un an) există un joc mic, normal, numit „sertar de pui”; el se oprește brusc după câțiva milimetri, pentru că ligamentul întreg se întinde și oprește mișcarea;
• la rupturile parțiale, sertarul poate lipsi sau poate apărea doar cu genunchiul îndoit, când e ruptă banda craniomedială; într-un studiu, doar jumătate dintre câinii cu ruptură parțială aveau sertar;
• la rupturile vechi, fibroza din jurul articulației poate face jocul aproape imperceptibil;
• un menisc rupt se poate bloca între oase ca o pană și împiedică alunecarea;
• un câine încordat sau speriat își strânge mușchii și ascunde jocul. Testul poate fi dureros, așa că se face blând; dacă nu se simte nimic la un câine încordat, poate fi nevoie de sedare (un medicament care îl liniștește) sau, uneori, de anestezie (somn profund, controlat de medic), pentru o examinare completă.

Testul de compresie tibială (sau sertarul indirect) verifică același lucru altfel. Medicul ține genunchiul cu o mână și pune arătătorul pe partea din față a tibiei. Cu cealaltă mână îndoaie jaretul (încheietura de deasupra labei din spate), ca și cum s-ar contracta mușchiul gambei. Dacă ligamentul e rupt, simte cum tibia alunecă înainte. E mai puțin dureros decât testul de sertar.

Facem apoi o radiografie la cabinet, de preferat la ambii genunchi. Diagnosticul se pune la examenul clinic; radiografia îl completează. Ea arată:

• efuziunea, ca o umbră care acoperă grăsimea din fața genunchiului;
• osteofitele (pinteni osoși — mici excrescențe de os nou pe marginile articulației), semnul artrozei;
• alte cauze ale șchiopătatului, cum ar fi o fractură sau o tumoră.

Pe radiografie se măsoară și unghiul platoului tibial, de care e nevoie pentru planificarea operației TPLO.

Când ruptura e parțială și genunchiul pare stabil, diagnosticul se poate confirma prin RMN (rezonanță magnetică) sau prin artroscopie (examinarea interiorului articulației printr-o tehnică chirurgicală minim invazivă, care permite și tratarea leziunilor). Acestea se fac în centre specializate.

Tratamentul

Ligamentul rupt nu se mai sudează: capetele lui nu se unesc. Genunchiul rămâne instabil, meniscul se poate strica, iar artroza avansează. De aceea, la cei mai mulți câini, tratamentul recomandat este operația.

La câinii mici, sub 15 kg, se poate încerca uneori tratamentul conservator (fără operație): 6–8 săptămâni doar plimbări scurte în lesă. În acest timp, fibroza din jurul articulației stabilizează treptat genunchiul, iar cei mai mulți își recapătă o funcție bună a piciorului. Dacă șchiopătatul nu trece, se recomandă operația. La câinii mai mari, fără operație șchiopătatul rămâne de obicei, din cauza artrozei și a leziunilor de menisc, așa că operația se recomandă din timp.

Operația TPLO

Numele vine din engleză: „tibial plateau leveling osteotomy”, adică nivelarea platoului tibial prin osteotomie (tăierea chirurgicală a osului). Operația nu înlocuiește ligamentul, ci schimbă forma tibiei, ca genunchiul să nu mai aibă nevoie de el la mers:

• înainte de operație, pe radiografie, se măsoară unghiul platoului tibial și se calculează cât trebuie rotit;
• în timpul operației se deschide articulația (artrotomie), se scot resturile ligamentului rupt și se verifică meniscul; partea ruptă a meniscului se scoate (meniscectomie parțială);
• se face o tăietură curbă în capătul de sus al tibiei;
• bucata de sus, cu platoul, se rotește până când panta scade la doar câteva grade (ținta e în jur de 5–6,5 grade);
• osul se fixează cu o placă și șuruburi, până se vindecă.

Cu platoul aproape orizontal, greutatea nu mai împinge tibia înainte, iar genunchiul rămâne stabil la mers fără ligament. Un lucru care îi surprinde pe mulți stăpâni: după TPLO, la testul de sertar tibia tot alunecă, pentru că ligamentul lipsește în continuare. Contează însă că la mers, când piciorul se sprijină, genunchiul e stabil.

În modelul de mai jos, cu butoanele „Înainte” și „După”, poți compara genunchiul înainte și după operație: tăietura curbă, platoul rotit și placa cu șuruburi.

Deschide modelul 3D pe tot ecranul

Mulți chirurgi au impresia că piciorul își revine mai repede după TPLO decât după alte metode. Într-un studiu pe 151 de câini operați, cam 8 din 10 stăpâni au spus că acum câinele nu mai șchiopătează, iar peste 9 din 10 au fost mulțumiți de rezultat. Nicio operație nu oprește complet artroza, dar studiile arată că după TPLO ea avansează de obicei mai încet.

Există și alte metode: o sutură extracapsulară (un fir rezistent pus în afara articulației, de exemplu sutura fabelo-tibială laterală), care ține genunchiul până se formează țesut cicatricial — merge bine la câinii mici, mai puțin la cei mari și activi — sau alte operații care schimbă forma tibiei. Discutăm împreună ce se potrivește câinelui tău.

Operația TPLO o facem în colaborare cu un medic chirurg specializat; în funcție de caz, se face la cabinet sau într-o altă clinică.

Recuperarea după operație

Recuperarea durează câteva luni:

• primele 4 săptămâni: mișcare foarte restrânsă, doar ieșiri scurte în lesă;
• după aceea, plimbările în lesă se lungesc treptat, săptămână de săptămână;
• fără alergat, sărituri și joacă liberă, de obicei cel puțin 3 luni, până când medicul spune că se poate mai mult;
• acasă, medicul îți poate arăta exerciții ușoare de îndoire și întindere a genunchiului (exerciții de mobilitate articulară);
• controlul cu radiografie la 6–8 săptămâni arată dacă osteotomia s-a sudat; după aceea poate începe înotul, cu intrare și ieșire liniștită din apă;
• un guler care să-l împiedice să-și lingă rana;
• slăbire, dacă e nevoie: protejează și celălalt genunchi.

Pregătește casa dinainte: un spațiu mic în care să stea, covoare pe podelele alunecoase, accesul blocat spre scări și canapea. Gândește-te și cum îl urci în mașină, pentru că nu va putea sări. De obicei, piciorul funcționează din nou după 6–8 săptămâni, iar funcția completă revine în 4–6 luni. Și după vindecare, coapsa piciorului operat poate rămâne puțin mai subțire decât cealaltă.

Când să ne suni

Sună-ne și fă o programare dacă:

• câinele tău șchiopătează brusc de un picior din spate sau nu calcă pe el;
• șchiopătatul vine și pleacă, mai ales după efort;
• stă jos cu un picior întins într-o parte;
• după operație, rana se umflă sau pare infectată;
• începe să șchiopăteze și de celălalt picior.

Fă o programare sau sună-ne.